Nimic mal simplu decît să sperii un țăran-colhoznic cu fantoma privatizării pămîntului. «Bine, bine, moșulică, să admitem că ai lua mătale 2— 3 hectare de pămînt. Dar cu ce ai să le lucrezi? Cu sapa?» Cam așa sînt calmați de către moșierii colhoznici bieții țărăni, care încă nu s-au înstrăinat definitiv de pămînt și, eventual, ar avea curajul să pretindă la un lot particular din moșia colhozului sau sovhozului. Căci, se gîndește țăranul are dreptate președintele, cînd zice de lucrarea pămîntului. Numai cu sapa mare ispravă nu faci. Atunci, dînd au intrat «benevol» în colhoz, de, țăranii aveau cai, boi, pluguri, boroane, căruțe. Iar acum? Acum uneltele și mașinile agricole, tractoarele, combinele și camioanele aparțin colhozului. Și nu dea domnul să ajungi pe la președinte să-l rogi să-ți împrumute un tractor, ca să-ți ari hectarele private…
Momentul psihologic a fost bine intuit de către acei președinți și directori de unități agricole, care au alergie auditivă doar la rostirea cuvintelor «privatizarea pămîntului». Domniile lor, apărîndu-și propria stare de mici kneji ai micilor knezate agricole, consideră că, deocamdată, țăranul nostru nu este pregătit pentru a deveni fermier. Vedeți, dumneavoastră, țăranul nici măcar nu are cu ce-și lucra pămîntul cu care, la o adică, ar fi împroprietărit!
Stop, domnilor președinți și directori! De ce considerați că «pregătirea» țăranului pentru privatizarea pămîntului va cădea cu hîrzobul din cer și acest eveniment se va produce ceva mai tîrziu? De ce nu le explicați oamenilor că, drept o ieșire din situație, ar putea servi organizarea unui Parc de închiriere a mașinilor și uneltelor agricole? Ah, da, nu vă e convenabili ca țăranul să înțeleagă această simplă soluție. Iar ea, într-adevăr, este simplă și foarte logică la început de cale, cînd nici statul nu le poate oferi fermierilor tehnica agricolă necesară, durabilă și compactizată, dar nici fermierii-debutanți nu dispun de suficiente mijloace financiare pentru a o procura. Și, firește, acest Parc de închiriere a tehnicii să fie completat cu mașini și unelte din chiar parcul colhozului sau sovhozului, însă să fie organizate sub egida sovietelor sătești, cum se numesc ele acum, sau primăria comunei, cum ar putea să se numească pe viitor. Deci, pe de o parte, țăranul-fermler ar avea posibilitatea, pentru o anumită plată, să închirieze orice tehnică agricolă de care ar avea nevoie (evident, ea trebuie deservită de o echipă de specialiști), iar, pe de altă parte, să fie scutit de… refuzul președintelui de colhoz, care încă nici pînă azi n-a înțeles de ce doar pe o suprafață mizeră de 3 la sută din pămîntul arabil al țării, cit se află în prezent în proprietatea personală, se recoltează anual 60 (!) la sută din volumul global de cartofi, 30 la sută din volumul global de legume: se produce 27 la sută din volumul global de lapte, 30 la sută din volumul global de carne?… Nu vă este rușine, domnilor președinți și directori, să aveți la dispoziție tocmai 97 la sută din pămîntul arabil al țării și să produceți atît de puțin? Probabil că nu, fiindcă cel sătul, iar domniile voastre nicicînd nu duceți lipsă de nimic, nu-l crede pe cel flămînd. Ar mai fi cazul ca și cel flămînd, iar de aceștia e plină țara, să nu-l creadă pe cel sătul. Cel puțin atunci, cînd acesta sperie țăranul cu fantoma privatizării pămîntului.
A. ION
(sursă: Glasul Națiunii, 24 ianuarie 1991, p.4)
Leave a Reply